Se spune ca, murind, în scurta clipa
A ruperii de cele ce iubim,
Mai revedem frumoasa-ne risipa
De viata, sub un arc de cer sublim,
Ca dintr-un zbor, cu sesurile-i scrise
De zile-gemene nascând din sorti,
Cu zari de dor ce ne-au ramas închise
Ori s-au deschis, misterioase porti;
Cu munti pâclosi de îndoieli, si creste
De izbândiri, si vai adânci de plâns;
Cu marile iubirii, o poveste
خn care vesnicia ni s-a strâns;
Cu aurii poieni voluptate
خn care-am fost copii, femei, barbati,
Cuprinse lin de-amurguri si-nnoptate
Apoi, ca niste ochi înlacrimati
Se spune ca-n aceasta fulgerare
Miimile secundei vor fi ani
Si-ntre vapai de sunete si culoare
Ne-om retrai c-un patimit elan,
Si toate câte-n viata ne parura
Amare, dulci, ades de nendurat,
خsi vor ivi întreaga lor masura
Ca-n negrul noptii cerul înstelat.
Un vaz secret, imens, se va deschide,
Suflet al celui adormind domol
Sub pulberile pleoapelor livide.
Un vaz adânc, dar catre nimeni sol...
O, dragii mei ochi, prunci ai fetii mele,
Putini miopi, naivi si plânsi ades,
Privirea voastra m-a legat de stele,
Voi, florile luminii mi-ati cules!
Zeiescul vaz deschis avid în pripa
Plecarii mari, oricât de plin de har,
Ne-nstare-i a lasa cuiva din clipa
Strafulgerarii un clipit macar.
Ce vede el, e numai pentru sine,
Nepovestit, de-o gura vie, vis.
Mari de-ntâmplari traite, vai, coline,
Revin inconstientului abis.
Doar ce-mi dati voi, ochi vii, se poate spune
Si-nchipui-ntr-alt fel în tainic gând.
Chiar de-as orbi, în mine vor ramâne
Sa le refac, minunile, pe rând.
Câmpuri cu flori, voi povesti odata
Cum sta aleanul meu cu fata-n sus
خn iarba verii lin de vânt miscata:
Voi povesti cum anii mi s-au dus
خn umbrele paduri tomnite,
Sperând s-apuce marile ninsori;
Voi spune cum, tu, alb al albei pite,
Te-asemeni cu întâile-mi candori;
Voi povesti de tine, arbor verde,
Cum ploii de noiembrie te-ai dat,
Soptind ca numai frunza ti se pierde,
Ca ai mai fost si vei mai fi-nviat;
Voi povesti de voi, gradini cu roade,
Ce semanati cu anii mei cei buni
خn care-am zamislit prelungi balade
Despre-al iubirii rug si-ai ei taciuni;
Voi povesti cum rasareau pe chipul
Aproapelui surâsuri si tristeti;
Cum alb se morarea sub mari nisipul
Ningând în sus pe tarm fierbinti nameti...
Se spune ca, murind, în scurta clipa
A ruperii de cele ce iubim,
Mai revedem frumoasa-ne risipa
De viata, sub un arc de cer sublim,
Si toate câte-n traiu-ne parura
Amare, dulci, ades de ne-ndurat,
خsi vor ivi întreaga lor masura
Ca-n negrul noptii cerul înstelat...
O, dragii mei ochi, scumpa mea privire,
Sa cântariti de pe acum ce-a fost,
Ca viata mea, nu moartea-mi sa prefire
Al fiecarei clipe, pret si rost!
Si adânciti cu-aprins nesat în lume,
Un mai aprins nesat sa creasca-n voi,
خn timp ce-n mine-ncet or sa se-adune
Zilele vii si noptile suvoi.
Sa fiu atât de plin de frumusete
Si-atât de nesatul de ea, încât
Sa nici nu stiu ca-n voi au fost sa-nghete
C-un lung fior noiane de urât.
Si-atât de-npatimit sa fiu de toate
Câte priviti, clarvazatorii mei,
خncât sa mi se para ca strabate
Prin voi, din mit, privirea unor zei.
Si-atât sa cred ca darurile voastre
Nemuritor ma fac pe-acest pamînt,
خncât sub fulgerarile albastre
Murind cândva, sa ma aud cântând.
În premieră în R. Moldova, la „Biserica Inimii tăcute” din capitală, a fost oficiată, recent, prima cununie religioasă prin semne de către singurul preot de la noi cunoscător al limbajului mimico-gestual. Acolo şi-au unit destinele doi tineri surdomuţi, care au dorit să se pătrundă de taina sfintei cununii. Preotul a fost ajutat să oficieze slujba de câţiva cântăreţi surdomuţi din aceeaşi parohie.
