POEM PENTRU LUMINA OCHILOR

Se spune ca, murind, în scurta clipa

A ruperii de cele ce iubim,

Mai revedem frumoasa-ne risipa

De viata, sub un arc de cer sublim,



Ca dintr-un zbor, cu sesurile-i scrise

De zile-gemene nascând din sorti,

Cu zari de dor ce ne-au ramas închise

Ori s-au deschis, misterioase porti;



Cu munti pâclosi de îndoieli, si creste

De izbândiri, si vai adânci de plâns;

Cu marile iubirii, o poveste

خn care vesnicia ni s-a strâns;



Cu aurii poieni voluptate

خn care-am fost copii, femei, barbati,

Cuprinse lin de-amurguri si-nnoptate

Apoi, ca niste ochi înlacrimati



Se spune ca-n aceasta fulgerare

Miimile secundei vor fi ani

Si-ntre vapai de sunete si culoare

Ne-om retrai c-un patimit elan,



Si toate câte-n viata ne parura

Amare, dulci, ades de nendurat,

خsi vor ivi întreaga lor masura

Ca-n negrul noptii cerul înstelat.



Un vaz secret, imens, se va deschide,

Suflet al celui adormind domol

Sub pulberile pleoapelor livide.

Un vaz adânc, dar catre nimeni sol...



O, dragii mei ochi, prunci ai fetii mele,

Putini miopi, naivi si plânsi ades,

Privirea voastra m-a legat de stele,

Voi, florile luminii mi-ati cules!



Zeiescul vaz deschis avid în pripa

Plecarii mari, oricât de plin de har,

Ne-nstare-i a lasa cuiva din clipa

Strafulgerarii un clipit macar.



Ce vede el, e numai pentru sine,

Nepovestit, de-o gura vie, vis.

Mari de-ntâmplari traite, vai, coline,

Revin inconstientului abis.



Doar ce-mi dati voi, ochi vii, se poate spune

Si-nchipui-ntr-alt fel în tainic gând.

Chiar de-as orbi, în mine vor ramâne

Sa le refac, minunile, pe rând.



Câmpuri cu flori, voi povesti odata

Cum sta aleanul meu cu fata-n sus

خn iarba verii lin de vânt miscata:

Voi povesti cum anii mi s-au dus



خn umbrele paduri tomnite,

Sperând s-apuce marile ninsori;

Voi spune cum, tu, alb al albei pite,

Te-asemeni cu întâile-mi candori;



Voi povesti de tine, arbor verde,

Cum ploii de noiembrie te-ai dat,

Soptind ca numai frunza ti se pierde,

Ca ai mai fost si vei mai fi-nviat;



Voi povesti de voi, gradini cu roade,

Ce semanati cu anii mei cei buni

خn care-am zamislit prelungi balade

Despre-al iubirii rug si-ai ei taciuni;



Voi povesti cum rasareau pe chipul

Aproapelui surâsuri si tristeti;

Cum alb se morarea sub mari nisipul

Ningând în sus pe tarm fierbinti nameti...



Se spune ca, murind, în scurta clipa

A ruperii de cele ce iubim,

Mai revedem frumoasa-ne risipa

De viata, sub un arc de cer sublim,



Si toate câte-n traiu-ne parura

Amare, dulci, ades de ne-ndurat,

خsi vor ivi întreaga lor masura

Ca-n negrul noptii cerul înstelat...



O, dragii mei ochi, scumpa mea privire,

Sa cântariti de pe acum ce-a fost,

Ca viata mea, nu moartea-mi sa prefire

Al fiecarei clipe, pret si rost!



Si adânciti cu-aprins nesat în lume,

Un mai aprins nesat sa creasca-n voi,

خn timp ce-n mine-ncet or sa se-adune

Zilele vii si noptile suvoi.



Sa fiu atât de plin de frumusete

Si-atât de nesatul de ea, încât

Sa nici nu stiu ca-n voi au fost sa-nghete

C-un lung fior noiane de urât.



Si-atât de-npatimit sa fiu de toate

Câte priviti, clarvazatorii mei,

خncât sa mi se para ca strabate

Prin voi, din mit, privirea unor zei.



Si-atât sa cred ca darurile voastre

Nemuritor ma fac pe-acest pamînt,

خncât sub fulgerarile albastre

Murind cândva, sa ma aud cântând.