Biserica Inimii Tacute

Prima cununie în limbajul surdomuţilor din RM

În premieră în R. Moldova, la „Biserica Inimii tăcute” din capitală, a fost oficiată, recent, prima cununie religioasă prin semne de către singurul preot de la noi cunoscător al limbajului mimico-gestual. Acolo şi-au unit destinele doi tineri surdomuţi, care au dorit să se pătrundă de taina sfintei cununii. Preotul a fost ajutat să oficieze slujba de câţiva cântăreţi surdomuţi din aceeaşi parohie.

Marina şi Marin au venit de la Floreşti să se cunune la Chişinău, la unica biserică pentru persoanele cu dizabilităţi de auz şi vorbire, cea a „Inimii tăcute” a Mitropoliei Basarabiei. Într-o atmosferă deosebită, alături de cei dragi, tinerii şi-au jurat să fie împreună „până moartea îi va despărţi”. Ceremonia religioasă neobişnuită a atras mai mulţi oameni, care au urmărit-o cu satisfacţie şi curiozitate. Desigur, majoritatea nu cunoşteau limbajul gesturilor, dar au îndrăgit minunatul cuplu, care radia de fericire. „Pe Marina am cerut-o de nevastă la un an şi jumătate după ce ne-am cunoscut. I-am găsit casa, îndemnat de vocea inimii”, ne-a mărturisit mirele romantic.
Pe Marina şi Marin îi leagă o poveste rară de dragoste, care i-a ajutat să treacă peste prejudecăţile oamenilor şi izolarea din cetatea tăcerii, unde s-au pomenit toţi hipoacuzicii din societatea noastră. Pe tineri îi uneşte aceeaşi tragedie - pierderea auzului şi vorbirii în urma unor boli din copilărie. Împreună, crucea sorţii o poartă mai uşor, în condiţiile marginalizării sociale. Deşi au numai 20 de ani şi, respectiv, 27 de ani, spre deosebire de mulţi hipoacuzici de vârsta lor, Marina şi Marin şi-au găsit rostul în viaţă. Au meserii - de croitoreasă şi de lemnar, care le aduc venituri suficiente pentru început.

Evadaţi din cetatea tăcerii

„Problema surdomuţilor din Basarabia e mai dificilă decât a celorlalţi creştini de felul lor de peste hotare. Cei de la noi cunosc doar limbajul laic. Abia din 2006, de când a fost înregistrată parohia aceasta, ne-am străduit să-i învăţăm semnele religioase româneşti, care sunt diferite de cele laice”, a spus părintele Viorel Cojocaru de la parohia „Inimii tăcute”. Precum spuneam, acesta este singurul preot din RM, cunoscător al limbajului surdomuţilor. A absolvit Facultatea de Asistenţă Socială din Piteşti, destinată persoanelor cu deficienţe de auz şi vorbire.
În lumea internaţională, hipoacuzicii utilizează două categorii de semne - cele americane şi cele ruseşti. „80% din semnele laice ale celor din România diferă de cele din Basarabia. Din acest considerent, am fost nevoit să însuşesc şi semnele laice de aici. Suntem nevoiţi să comunicăm în limbajul laic din Basarabia, utilizând semnele religioase ale surdomuţilor din România. A fost extrem de dificil, deoarece pe hipoacuzicii noştri statul i-a limitat la doar o mie de semne. Aceasta - în condiţiile în care un dicţionar explicativ şcolar conţine 1500 de cuvinte. „Oamenii surdomuţi rămân la un nivel intelectual lamentabil. Este regretabil că ministerul nu se implică cât ar trebui în educarea categoriei respective de persoane”, susţine preotul.
Această comunicare ortodoxă a „inimilor tăcute” susţine enorm comunitatea celor surdomuţi. Au devenit creştini râvnitori. Unii ajung la uşa bisericii pe la şapte dimineaţa. S-au bucurat şi de pelerinaje pe locurile sfinte. În curând, părintele spune că vor mai fi pregătiţi în România alţi doi preoţi surdomuţi - pentru regiunile de nord şi sud ale republicii. Biserica „Inimii tăcute” are circa 150 de enoriaşi, oameni deosebiţi, cu mare dar şi evlavie. Acolo ei găsesc nu doar alinarea, dar şi comunicarea atât de necesară, care îi ajută să se integreze în societate.

Ignoraţi de toate instituţiile statului

„Ei trăiesc printre noi, dar folosesc o comunicare aparte, bazată pe un limbaj mimico-gestual. Preferă societatea unor oameni ca şi ei, căci numai aşa îşi pot accepta mai uşor deficienţa.
Pentru ei, icoanele vorbesc. Sensul creştinismului şi dragostea faţă de Dumnezeu le sunt inspirate de chipurile sfinţilor. Deseori, surdomuţii sunt chiar mai buni creştini decât ceilalţi oameni. Noi încercăm să-i integrăm în societate şi ei se implică cu dăruire în activităţile noastre. Dintre surdomuţi, avem patru voluntari la Centrul social de zi”, ne-a mărturisit părintele Viorel Cojocaru.
Cântăreţul hipoacuzic Veaceslav are 30 de ani. Este sociabil, prietenos şi foarte optimist, chiar dacă este şomer: Sprijinit de păstorul său, tânărul va studia la facultate pentru a deveni preot. A avut noroc de părinţii săi medici, care i-au dat o educaţie bună şi îl întreţin până la această vârstă. „În RM suferim de o gravă problemă - cea de comunicare. Când surzii vor să lucreze, deseori sunt respinşi de patroni şi chiar de instituţiile de stat. Majoritatea apelează la ajutorul părinţilor sau pleacă peste hotare. Vrem ca statul să ne ajute mai mult privind angajarea la muncă şi spaţiu locativ. În RM există doar trei întreprinderi pentru surdomuţi - de încălţăminte, de construcţii şi de textile, cu un număr mic de locuri de muncă”, ne-a spus Veaceslav.

La noi, surdomuţii fac parte din categoriile cele mai defavorizate. Fără interpret, posibilităţile lor de exprimare sunt nule. Ei cu greu îşi pot găsi de lucru doar ca hamali, măturători, femei de serviciu, tâmplari sau muncitori. Chiar şi cei care au o profesie pot rămâne în stradă. Nu toţi surdomuţii pot să plece din RM. Deocamdată, ei n-au nicio ieşire din impas. Abia când statul va crea un număr special de locuri pentru angajarea acestor oameni în întreprinderi, când legislaţia va obliga angajatorii să se întoarcă cu faţa către ei, numai atunci li se va uşura viaţa, susţin specialistii.

Angelina Olaru